Plimbarica de dimineata la Iara

Dupa o saptamana de planuiri si nerabdare, in sfarsit era timpul sa...sa nu mai mergem. Cam asa s-a intamplat vineri seara cand m-a sunat Alin si mi-a spus ca nu mai mergem nicaieri pentru ca s-a stricat masina, iar plecarea noastra era planuita dimineata care urma. Si uite asa ni s-a dus si ultima speranta ca ne vom mai da iarna asta macar odata cu placile. Asta e. Dar tot nu aveam de gand sa stau acasa in weekend. Merg cu Patri, la Iara la cabana. Sambata dupamasa, imi iau aparatul, cateva haine si pornim, si dupa putina distractie pe drum, ajungem in Iara. Aici ne
relaxam seara cu un gratar foarte bun, preparat de tata lui Patri, si alte bunatati printre care si carne de "balena". Inainte sa se insereze ma uit si studiez dealurile din zona sa vad cam pe unde as putea merge dimineata la rasarit, dar intr-un final imi explica cineva din zona pe unde as putea merge. Trece si noaptea si imi suna alarma la ora 5:30. Ma trezesc, ma uit pe geam dar afara era inca destul de intuneric. Imi pun din nou alarma la ora 6:00. Ora 6:00. Suna alarma. Ma trezesc, o iau si pe Patri, si pornim incet spre dealuri. Iarba era uda si ne udam la picioare, dar nu conta. Putin dezorientati, intr-un final o luam pe drumul cel bun si ajungem pe deal chiar in momentul cand se ivea soarele. O fasie de ceata acoperea satul. Era foarte frumos. Trag cateva cadre si continuam sa urcam. Mai trag iarasi cateva, si iarasi mai urcam. La un moment dat vedem o stana de oi undeva mai jos pe deal dar nu prea i-am dat importanta pana cand am auzit cainii latrand. Atunci am zis ca asa latra ei sa ne avertizeze sa nu ne apropiem. Ne continuam frumoasa plimbare, dar cainii pareau a fi tot mai aproape. Nu cred ca urca ei pana aici, asa ne-am zis atunci, dar in scurt timp au aparut in fata noastra trei caini de la stana foarte nervosi care se apropiau de noi si latrau incontinuu. Atunci am inceput sa facem pasi mici inapoi, stand cu fata spre caini. Cum faceam si noi un pas in spate, inaintau si ei, dar eu stiam ca nu se vor apropia mai mult pentru ca asa sunt cainii de la stana, doar vor sa te tina la distanta. Atunci ne-am mai linistit putin si paseam incet inapoi, pana cand vedem in departare un alt caine care fugea incredibil de repede spre noi cu coltii la vedere, maraind si latrand incontinuu. Atunci am incremenit amandoi si nu mai stiam ce sa facem. Din cate imi dadeam seama nu avea de gand sa se opreasca. Deja ma gandeam cum sa ma apar sa nu ma muste asa tare, dar s-a oprit dintr-o data la 3-4 metri de noi. Nu imi amintesc de cand nu am mai rasuflat asa usurat. Ne bateau inimile de doua ori mai repede. Continuam sa mergem cu spatele pana cand, dupa mult timp, s-a gandit sa se intoarca la stana si ultimul caine care
inca mai latra. In sfarsit am reusit sa scapam de ei. Ne mai plimbam putin pe dealuri si incepem sa coboram, dar pe altundeva, nu pe unde am venit deoarece nu mai vroiam sa mai "povestim" cu cainii. Coboram si ajungem intr-un sat de langa Iara. Profit de lumina si ceata de dimineata si trag cateva cadre si aici si pornim incet inapoi spre casuta deoarece, eu ca si batranii, trebuia sa iau medicamente. Ajungem inapoi la casuta si ne punem sa mai tragem un pui de somn ca meritam dupa o plimbare asa de matinala. Ne trezim a doua oara, ne relaxam cat putem, stam la soare, dormim si ne plimbam si dupa toate astea, era timpul sa ne intoarcem in Cluj. Ce pacat!! Dragut weekend, e frumos la Iara.

Muntii Fagaras, Vf. Netedu 2351m. (24 Oct. 2009)

Octombrie 2009. Era seara (nu imi mai amintesc exact in ce data). Stateam pe scaun la servici si ma plictiseam. Ma uit pe geam la un bec de pe strada si...ce vad Ningea!! spre marea mea mirare. Am fost surprins sa vad ca ninge in Octombrie, si inca destul de bine. In cateva ore s-a facut totul alb. A fost prima ninsoare din sezonul asta. Asteptam asta de foarte mult timp. Eram foarte entuziasmat ca a nins, dar nu m-a tinut mult entuziasmul deoarece mi-am amintit ca aveam sa lucrez in weekendul care urma si nu puteam merge nicaieri sa ne bucuram de prima zapada. A trecut si weekendul cum a trecut. Ma uitam la webcam-uri cum se da lumea, si eu stateam la lucru pe scaun si nu puteam face nimic, decat sa sper ca va tine zapada pana weekendul viitor. Am continuat sa sper pana cand a venit weekendul. Zapada se cam dusese. Ne hotaram sa mergem la Balea Lac cu speranta ca macar acolo vom mai gasi zapada, si asa am si facut. Pornim Joi noaptea din Cluj, dar din pacate fara placi, cum am sperat la inceput ca vom face. Nu aveam un motiv anume pentru care am pornit noaptea. Pur si simplu vroiam sa fim plecati, sa stim ca suntem pe drum. Ajungem in Sibiu unde ne oprim la o cafenea, Zoom Caffe daca nu ma insel, unde ne relaxam putin cu o ciocolata calda. Ne mai invartim putin prin Sibiu si dupa cateva mici probleme cu "minunatele" noastre indicatoare, intram in sfarsit pe DN7C, adica Transfagaraseanul. Trecem prin satele de la inceputul drumului si chiar inainte sa incepem sa urcam, oprim pe marginea drumului si tragem un pui de somn pana dimineata. Putin cam sifonati, si amortiti, ne trezim in jurul orei 8. Ne dam jos din masina si ne dezmortim putin dupa care scoate Misu un minunat termos in care era ceai inca destul de caldut. Ne delectam cu o binemeritata cana de ceai la marginea padurii, dar nu pierdem mult timp si ne continuam drumul. Incepem sa urcam. Dupa multe curbe si multa padure, iesim in sfarsit din padure si ne apar in fata crestele muntiilor inzapezite. Eram uimiti de cata zapada mai era inca pe creste. Erau total acoperite de zapada. In scurt timp incepem sa urcam celebrele serpentine ale Transfagaraseanului, care nu se termina pana sus la Balea Lac. In sfarsit aveam si eu ocazia sa vad Transfagaraseanul, un drum pe care doream de foarte mult timp sa
ajung, un drum aproape perfect construit acum aproximativ 40 de ani pe timpul comunismului, aflat in inima muntiilor Fagaras, la 2000 de metri altitudine, inconjurat de creste senzationale, un drum pe care daca ai fost odata, nu ai cum sa il uiti. Ajungem sus la Balea Lac. Aici dam peste turisti din belsug, ca si noi de altfel...aproape. Noi, pentru a fi mai altfel, am decis sa facem si o tura pe munte, daca tot am urcat pana aici. E mai mare satisfactia sa sti ca ai fost pe munte, si ai umblat sa ajungi undeva, decat sa sti ca ai urcat cu masina pana la 2000 de metri
si atat. Ne informam putin despre traseele din zona, studiem varfurile din zona si hotaram sa urcam pe Vf. Netedu. Bocanci, haine groase, aparat foto, un ghiozdan cu putina apa si mancare si bunadispozitie. Cam asta am luat cu noi de la masina. Incepem traseul pe o portiune cu zapada, care s-a dovedit a fi mai lunga decat ne asteptam. Eram atenti pe unde calcam si inaintam prudent. Jumatate din traseu era acoperit de zapada care in unele locuri ne ajungea pana la genunchi, dar am trecut cu bine si am ajuns in sfarsit pe creasta. Aici ni se deschide o panorama absolut superba a muntilor Fagaras. Stateam pe un platou cu iarba si vedeam in departare crestele inzapezite. Era minunat. Mai urcam putin si, in departare, zarim inconfundabila silueta a varfurilor Vistea Mare si Moldoveanu, "prietenul" care ne-a gazduit in vara. Ne-am bucurat foarte tare sa il vedem. Facem o pauza in care ne clatim ochii cu minunatul peisaj pe care il aveam in fata, facem multe poze si ne si odihnim putin. Nu mai aveam mult pana pe varf. Urcam din nou si in scurt timp ajungem pe varful Netedu. Un varf frumos si destul de inalt (2351m.) cu perspective largi si absolut superbe asupra muntilor Fagaras, un varf pe care merita sa urci de fiecare data cand ajungi la Balea Lac. Vremea era superba, dar din pacate trebuia sa incepem sa coboram. Ne mai oprim si la intoarcere pe acelasi platou pe unde am si urcat, mai facem cateva poze si in scurt timp coboram de pe creasca si ajungem iarasi la portiunea cu zapada. Totul a fost bine si frumos. Ajungem cu bine la masina si ne schimbam de bocancii uzi. Desi era o vreme frumoasa cu soare, nu era cald deloc, dar ca sa fie totul perfect, scoatem butelia si ne facem un minunat ceai cald, pentru a ne incalzi putin. Ne-am odihnit, ne-am si incalzit, am si mancat putin iar acum era timpul sa ne luam ramas bun de la Balea Lac. Urcam in masina si coboram Transfagaraseanul, dar de data asta pe partea cealalta, spre Curtea de Arges. Afara era deja intuneric. Ajungem la barajul Vidraru unde ne si oprim pentru a-l admira. Dar fiind intuneric nu am putut vedea mare lucru, si ne hotaram sa inoptam undeva in apropierea barajului. Oprim intr-o parcare pe marginea drumului, si ne cazam in minunatul nostru hotel mic, verde si cu 4 roti. Dupa un ceai cald (din nou), ne punem la somn. De data asta am dormit mai bine deoarece eram mai obositi ca si in prima seara. Afara a inceput sa se lumineze. Ne trezim, poate putin mai odihniti decat ne-am culcat, si pornim spre Vidraru care era la doar cateva minute. Ajungem la baraj si acum puteam vedea ce nu am vazut seara. O zona frumoasa, exact cum am vazut si in poze. Barajul e imens si impunator. Ne mai invartim putin prin zona, mai facem 2 3 poze, si plecam spre Curtea de Arges. Aici facem o scurta oprire pentru a vizita manastirea Curtea de Arges, dupa care pornim mai departe pe valea Oltului. Urmatoarea oprire o facem la Manastirea Cozia din Ramnicu Valcea. Scurta pauza si aici deoarece trebuia sa ne indreptam incet spre casa, si mai aveam inca multi kilometri. Ne oprim si prin Sibiu putin, ne plimbam putin prin centru, si din nou la drum pana in Alba Iulia unde facem ultima oprire pentru a vizita Cetatea Medievala din centrul orasului. Dupa ce ne invartim si prin Alba putin, era timpul sa ne indreptam spre casa. Eram obositi si vroiam sa ajungem acasa, sa tragem un pui de somn zdravan. Si asa am si facut. Cu o asa excursie minunata trecuta in "contul" nostru, somnul nu avea cum sa fie altfel decat extraordinar de bun. ZZzzz!!!

Vf. Moldoveanu 21-23 August 2009 (When a dream comes true)

Un gand, un vis pe care doream nespus de mult sa mi-l implinesc, o multime de excursii, entuziasm si bucurie, multe nopti dormite si nedormite in cort, pregatire fizica, zile intregi petrecute printre harti si poze in fata calculatorului, transpiratie si emotii, caldura si frig in luna Iunie, oboseala si ambitie...si un prieten adevarat. Toate astea pentru a-mi implini un vis la care visam de foarte mult timp. "Oare cum e sa stai pe cel mai inalt varf din tara, sa fi deasupra tuturor?". Asa a inceput totul in urma cu cativa ani, dintr-un simplu gand de-al meu, dar bineinteles si din iubirea pentru munte. In lunile ce au urmat am inceput sa caut tot felul de poze si documente despre Vf. Moldoveanu. Eram tot mai fermecat cu fiecare poza pe care o priveam. Vroiam din ce in ce mai mult sa ajung sus pe varf, iar asta m-a motivat sa organizez o excursie care sa aiba ca obiectiv Vf. Moldveanu. Dupa planurile facute de mine, urma sa mergem pe varf in 2008 cam pe la inceputul lunii August. Aveam totul pregatit cum nu se putea mai bine, mai putin
persoanele implicate. La inceputul lunii August am ramas doar doua persoane hotarate sa mergem, iar asta ne-a facut sa renuntam la excursie, cel putin pentru acel an. Am ramas cu un mare regret, dar in acelasi timp cu o ambitie mult mai mare pentru anul viitor, si din fericire a dat roade.

Anul 2009. Asteptam cu nerabdare vara pentru a putea sa ne incepem excursiile planuite inca din iarna. Dupa luni de asteptare si de planuiri, vine si vara si incepem sa hoinarim si noi prin tara, mai mult prin Apuseni, iar dupa multe excursii de pregatire, aventuri frumoase, amintiri si peripetii, eram hotarati sa mergem pe Vf. Moldoveanu. Stabilim un weekend (eu cu Alin) in care sa facem excursia si promitem sa ne tinem de cuvant de data asta. Desi pe zi ce trecea eram tot mai siguri ca vom merge doar noi doi in excursie, nu ne-am gandit nici o clipa sa renuntam. Se apropia weekendul dedicat excursiei. Facem ultimele pregatiri, verificam daca avem tot ce ne trebuie si asteptam cu nerabdare ziua plecarii. Joi, 20 August 2009. Se lasa seara. Imi iau rucsacul in spate, si cu un zambet ascuns printre emotiile care ma cuprindeau, imi salut parintii, care imi ureaza succes, si le promit ca ii voi suna din varful Romaniei. Ies din casa, ma intalnesc cu Alin si ne indreptam spre gara, doar noi doi, de unde luam trenul spre Brasov. Dupa aproximativ 5 ore ajungem in Brasov. Asteptam doua ore in gara dupa care luam alt tren spre Ucea. Un tren in care pur si simplu nu imi venea sa ma pun pe scaun. E dezgustator cum arata unele trenuri de persoane din Romania, si totusi, nimeni
nu face nimic. In fine, ajungem in Ucea dupa aproximativ doua ore. Aici intalnim deja indicatorul cu traseul catre cabana Podragu. Nu mergem bine 100 de metri si zarim un microbuz care transporta persoane din Ucea in orasul Victoria si inapoi. Era exact ce aveam nevoie. Urcam si pornim spre orasul Victoria, aflat la poalele muntilor. Ajungem in Victoria. Aici ne luam bocancii in picioare si ne incepem aventura pe marcajul cu triunghi rosu. Stiam ca ne asteapta multi kilometri de urcat pe jos dar eram mai hotarati ca niciodata si vroiam sa reusim. Dupa aproximativ 1 km de asfalt, traseul nostru continua pe un drum forestier inca aproximativ 7 km, in care ne-am minunat privirile, privind cascade superbe de-a lungul paraului care mergea in paralel cu drumul, izvoare care ieseau din stanci si multe alte minunatii ale naturii. Intr-un final se termina si drumul forestier si incepe poteca, adica aici incepea traseul in adevaratul sens al cuvantului. Pana aici a fost doar o mica si "relaxanta" portiune din lungul nostru traseu. In scurt timp de la intrarea pe poteca ajungem la o portiune abrupta si destul de lunga, pe unde nu ne-a fost deloc usor. Continuam sa urcam pe marcajul cu triunghi rosu. Dupa aproximativ 4-5 ore de urcat, ne asteptam sa ajungem in scurt timp la Cabana Turnuri. Cabana nu mai aparea. Parca era un joc in care noi urmam un traseu care nu avea sa se termine. Eram obositi si vroiam sa facem o pauza mai lunga cand ajungeam la cabana. Abia dupa 6 ore de urcat, cu pauze scurte, dam peste un indicator care ne spune ca mai sunt 15 min pana la Cabana Turnuri. Ne bucuram sa vedem indicatorul si continuam sa urcam pana la cabana. Aici peisajul se schimba brusc. De la padure si intuneric, la creste scalate in lumina si o atmosfera de munte incredibil de intensa.







Eram foarte fericiti ca am scapat in sfarsit de acea padure parca la fel pe tot parcursul traseului, exceptie facand raurile si cascadele intalnite pe traseu care ne-au mai bucurat privirile si ne-au alinat oboseala. Dupa putina odihna, ne continuam drumul deoarece mai aveam de urcat aproximativ 2 ore pana la Cabana Podragu, in apropierea careia aveam sa campam peste noapte. Peisajul era superb. Nu mai simteam oboseala, eram fermecat de crestele si muntii care ma inconjurau. Eram amandoi obositi si vroiam sa ajungem cat mai repede la Podragu pentru a avea timp sa ne odihnim si bineinteles, pentru a putea trage si cateva cadre cu lacul Podragu si crestele scaldate in lumina de seara. Intr-un final, dupa 9 ore de urcat pe drum forestier si prin padure, pe stanci si bolovani, peste rauri si podete, dupa 9 ore in care am transpirat, am vazut urme sapate de ursi in pamant si am baut multa apa din parau, ajungem la Cabana Podragu, foarte fericiti ca totul a mers perfect, exact cum ne-am propus.
Cabana Podragu, o cabana construita din pietre, mare si impunatoare, asezata intr-o zona superba, cu lacul Podragu chiar langa ea si inconjurata de creste, e o frumusete, cel putin privita de afara. Interiorul e mai putin fermecator dar inteleg situatia, deoarece nu exista nici o cale de acces cu masina sau alt mijloc de transport pana sus la cabana, decat magarusii.
Odata ajunsi, cautam un loc pentru a pune cortul, si in acea zona nu e deloc usor, fiind destul de multi turisti de asemenea cu corturile, si terenul destul de stancos, a durat putin pana ne-am gasit un loc cat de cat acceptabil. Am instalat cortul. Acum trebuia sa caut semnal la telefon pentru a-mi suna si eu familia, dar din pacate nu am gasit. In acel loc chiar te desprinzi total de lumea urbana si tot ce tine de ea. Esti numai tu si muntele. E un sentiment unic, pe care as vrea sa il pot trai in fiecare zi macar pentru putin timp. Dupa ce tragem cateva cadre, ne imbracam bine pentru noapte deoarece nu stiam cat de frig va fi, si ne bagam in cort. In scurt timp adormim. Eram obositi si trebuia sa ne odihnim fiind ca mai aveam de umblat multi kilometri. Ne trezim dimineata in jurul orei 8 dupa o noapte mai calduroasa decat ne asteptam, plini de entuziasm si ambitie stiind ca azi vom urca pe Vf. Moldoveanu.





Mancam putin, ne pregatim rucsacul doar cu ce ne trebuie, restul le lasam in cort petru a nu avea de carat asa mult, ne tragem sufletul si pornim spre acoperisul Romaniei. Incepem traseul de la cabana Podragu cu o portiune de aproximativ 30 de min in care aveam de urcat o portiune destul de abrupta si cu multi bolovani, in comparatie cu restul traseului. Cu putina atentie si buna dispozitie lasam in urma prima portiune mai abrupta din traseu si ajungem in creasta unde avem parte de o imagine superba a muntilor Fagaras, sau cel putin o parte din ei. Traseul isi continua cursul de-a lungul crestei, si noi la fel. In stanga noastra zarim din cand in cand goluri spectaculoase de cateva sute de metrii, de parca ar fi fost taiat muntele in doua. E o minunatie sa mergi pe astfel de carari.





De cand am pornit de acasa, ma gandeam intr-una daca vom mai vedea zapada, si spre marea mirare a mea si a lui Alin, zarim undeva jos in vale, intr-un loc ferit de soare, o pata de zapada. Cu o zi inainte eram ud de transpiratie, si azi vedem zapada, e ciudat, dar foarte placut in acelasi timp. Sa vezi zapada in luna August, e un lucru care te face sa realizezi ca intr-adevar esti in munti, departe de
civilizatie si urbanism, si pentru mine a fost un sentiment foarte placut. Mi-a facut zambetul putin mai larg acea pata de zapada. Ne continuam drumetia si in scurt timp, de dupa o stanca, isi face aparitia stapanul Romaniei, Varful Moldoveanu. A fost un sentiment minunat sa vad si eu in sfarsit in realitate inconfundabila silueta a varfurilor Vistea Mare si Moldoveanu.



Parca incarcati cu baterii noi dupa ce am vazut "obiectivul" nostru, continuam mult mai voiosi si binedispusi. Vedeam norii cum trec pe sub picioarele noastre, erau atata de aproape incat aveam senzatia ca ii putem atinge. Traseul era absolut superb. Ne-a oferit privelisti si emotii pe care, mie cel putin, imi e imposibil sa le uit.











Ajungem la poalele varfului Vistea Mare, daca pot sa spun asa. De aici traseul isi schimba total atitudinea. Ne astepta o portiune destul de lunga, foarte abrupta si plina de bolovani. Ne opream la fiecare 5 10 minute pentru a ne trage sufletul. Aveam de urcat cea mai obositoare parte din traseu, dar asta era probabil faptul care conta cel mai putin. Eram la cateva sute de metri de Varful Moldoveanu si nu mai bagam in seama oboseala, trebuia sa fim doar atenti la traseu.





Putin obositi dar foarte nerabdatori, pasim in sfarsit pe platoul Varfului Vistea Mare, al 3-lea ca marime din tara. Peisajul te lasa fara cuvinte. Nu poti decat sa stai si sa privesti, sa te uimesti, si iar sa privesti. Aici intalnim un indicator pe care scria "spre Vf. Moldoveanu 15 min.". A fost cel mai frumos indicator pe care l-am vazut pana acum in toate aventurile mele. E uimitor cum o simpla bucata de
tabla reuseste sa aprinda in tine emotii asteptate de luni de zile. E nemaipomenit.



Dupa o scurta pauza si multe poze pe Vistea Mare, ne indreptam cu pasi marunti spre varful Romaniei. Ajungem la trecatoarea care desparte Vf. Vistea Mare de Vf. Moldoveanu. O trecatoare in forma de V cu stanci multe si goluri imense si ametitoare pe ambele parti ale crestei. O portiune unde nu ai voie sa calci gresit deoarece ar insemna o condamnare la moarte. Cu multe emotii, recunosc, trecem si de trecatoare. Acum nu mai era nici un obstacol care sa ne opreasca din implinirea unui vis frumos. In scurt timp facem ultimii pasi catre cel mai inalt punct din tara, Vf. Moldoveanu.


E liniste.... Nu se misca nimic decat norii si steagul Romaniei legat de crucea de pe varf. Am reusit, suntem in varful Romaniei, imi spuneam in gand. Parca nu imi venea sa cred, desi stiam ca vom reusi. Sa sti ca nu exista nimic in tara asta mai sus decat tine in acel moment, e un sentiment coplesitor. Desi e numai cu 17 metri mai inalt decat Vistea Mare, peisajul parca e cu totul altfel. Te uiti in stanga si in dreapta si nu vezi decat creste scaldate in nori albi si pufosi. Simti ca plutesti si nu ai mai vrea sa ajungi inapoi cu picioarele pe pamant.











Ar fi inutil sa continui sa explic in cuvinte ce am simtit eu atunci. Nu pot sa spun decat ca sunt niste momente de neuitat. Ma minunam incontinuu. Dupa multe minute in care nu vroiam sa fac altceva decat sa stau si sa privesc peisajul, iau aparatul si incep sa fac poze. Ma invarteam si faceam poze incontinuu, desi cred ca aveam deja poze din absolut toate unghiurile parca nu puteam sa ma opresc. Lumina si norii care isi schimbau incredibil de repede forma parca nu ma lasau sa pun aparatul jos.









Timpul trecea iar noi trebuia sa coboram inapoi la Cabana Podragu. Dupa 2 ore superbe petrecute pe Moldoveanu, era timpul sa plecam. Ma cuprind emotiile stiind ca trebuia sa ne luam ramas bun de la varf. "Opreste Doamne clipa, cu care masori eternitatea", un citat absolut superb, inscriptionat pe o tablita de pe varful Moldoveanu. In acel moment in care trebuie sa pleci de pe varf intelegi cel mai bine citatul. A fost cel mai dificil moment din toata excursia. Nu vroiam sa plecam, dar
trebuia. Ne luam rucsacurile in spate si pornim. Ne opream din pas in pas si ne uitam inapoi catre varf. Mai mergeam cativa metri si iar ne intorceam. Era coplesitor. Trebuia sa lasam in urma toata libertatea de care am avut parte acolo sus si sa ne continuam drumetia. Pe acelasi traseu superb pe care am venit, ne si
intoarcem, dar intr-un ritm mult mai rapid. Toata oboseala care am acumulat-o pana atunci am lasat-o pe varf. Nu mai simteam nimic, eram atat de bucurosi ca am reusit incat nu mai bagam in seama nimic, exceptand traseul bineinteles.







Cu plamanii plini de aer de pe Moldoveanu si cu sufletul impacat, ajungem intr-un final la micutul lac aflat putin mai sus de cabana Podragu, unde avem placerea sa vedem in departare pe creste, o caprioara de munte. E foarte placut sa vezi animale pe care nu le vezi in fiecare zi, in habitatul lor natural. Aici facem o pauza putin mai mare pentru a trage cateva cadre. Soarele mai batea doar pe creste. Era exact ce imi doream pentru a obtine cateva cadre bune din acea zona.















Destul de multumiti, incheiem sesiunea foto si in scurt timp ajungem inapoi la Cabana Podragu. Dupa ce ne spalam putin in lacul Podragu, care era extrem de rece, ne schimbam si mergem la cabana POdragu. Aici servim un ceai caldut in cinstea excursiei impreuna cu inca 2 baieti pe care nu ii cunosteam decat din ziua aceea si care au fost si ei pe varf. E minunat sa stai la un ceai cald sau un vin fiert dupa o astfel de excursie. Obositi si cu obrajii rosii, de la bronz si de la ceai, stateam la masa si ne povesteam fiecare despre excursie, despre traseu, despre cum a fost...si despre noi. A fost frumos. Terminam ceaiul, ii salutam pe baieti si mergem la cort. Era deja seara. Nu mai stam mult si ne bagam in cort unde incepem cu obisnuitele noastre discutii de seara. Oboseala abia acum incepem sa o simtim si adormim repede.

Ora 7 dimineata. Alarmele de la telefoane incep sa sune, dar degeaba. Le oprim si ne mai punem la somn inca o ora. La ora 8 ne trezim, impachetam totul, ne strangem cortul si pornim spre orasul Victoria pe acelasi traseu lung pe care am urcat. Aveam doar de coborat si nu ne gandeam ca avea sa fie cea mai obositoare zi din toata excursia. Odihniti destul de bine, umplem doua sticle cu apa de la izvor si pornim intr-un ritm destul de rapid catre cabana Turnuri. In aproximativ o ora ajungem la cabana, pe acelasi traseu pe care la urcare am facut cam 3 ore. Aici ne odihnim putin si pornim din nou. La coborare muschii picioarelor se contracta aproape incontinuu si iti obosesc foarte repede. Ne grabeam deoarece vroiam sa coboram o buna bucata din traseu pe racoarea diminetii, dar picioarele erau din ce in ce mai obosite. Ne gandeam ca vom parcurge traseul in aproximativ 4 ore. Nu a fost asa. La un moment dat traseul incepe sa aiba diferente mari de nivel. Urca mult, coboara mult si tot asa. Asta te oboseste foarte mult. Dupa multi kilometri de coborat ne oprim pentru a face o pauza mai mare deoarece nu mai puteam. Trebuia sa imi schimb tricoul fiind ca era ud aproape tot de la transpiratie. Ma schimb, ne odihnim putin si ne continuam traseul. Iesim intr-un final din padure si ajungem la drumul forestier. Oarecum eram bucurosi, dar ne mai asteptau inca vreo 7 km de umblat. Eram extrem de obositi. Picioarele parca umblau singure. Dupa 7 ore de coborare, ajungem in sfarsit in orasul Victoria si primul lucru pe care il facem este sa ne lasam rucsacurile jos. Cel mai mult imi doream atunci sa ajung cat mai repede acasa in patul meu. Ne simteam foarte usurati ca totul s-a terminat cu bine, si am reusit sa ajungem in varful Romaniei, si sa coboram inapoi fara probleme. Acum nu ne-a mai ramas decat sa asteptam sa ajungem acasa. Cu acelasi microbuz cu care am si venit, ne ducem in Ucea de unde luam trenul pana la Brasov, iar de aici luam alt tren care ne duce acasa in Cluj. Dupa 5 ore in care am dormit leganati de mersul trenului, ajungem acasa pe cat de obositi pe atat de fericiti. Ne ramane in suflet o excursie superba, un vis frumos pe care promitem sa il repetam si la anul. Cum spunea cineva... "Iubirea de munte e un dar".